Duc documentele pentru internarea persoanei pe care o insotesc. Mi se cer 15 lei. Intreb, curioasa din fire, pentru ce sunt cei 15 lei. Mi se spune sa citesc ce scrie pe perete. Platesc, citesc „pentru prelucrarea datelor” si aflu ca dureaza jumatate de ora.
Asa ca astept. In jurul meu, o aglomerare de oameni, in pijamale, in haine de strada (cei care urmeaza sa fie internati sunt trimisi la garderoba sa se schimbe in haine de spital). Calca unii pe lânga altii pe holul spitalului, la Biroul de Internari, si apoi in saloane, oameni in papuci de casa si oameni cu orasul pe talpa. Imbulzeala asta mai e traversata din când in când de un gardian. E omul cu ordinea in spital.
O batrâna vorbeste la telefon cu doctorita de la Neuro. Trebuie sa urce la sectie iar omul cu ordinea nu o lasa, ca n-are „nicio hârtie la mâna”.
Câteva minute mai târziu, doctorita, coborâta in holul spitalului sa-si recupereze pacienta, se cearta cu gardianul.
Un tânar la vreo 30 si ceva de ani strabate, sarind intr-un picior, holul catre Biroul de Internari. E purtat, in cârje, „pentru prelucrarea datelor”.
Internarea persoanei pe care o insotesc se realizeaza intr-un final. E programata la operatie a doua zi. Ajung in salon si vad internatul meu stând pe un scaun.
Patru paturi, patru pacienti pe ele si un scaun, cu internatul meu pe el. Imi zic ca e o chestiune de minute, pâna se externeaza cineva.
La vreo ora, dupa ce hainele internatului erau deja trimise acasa, intreb când va primi, totusi un pat.
„Sunteti din Bacau? Daca vreti, puteti sa-l luati acasa, si il aduceti dimineata, la 7.30, sau daca nu, o sa stea cu altcineva in pat pâna mâine”.
Ma uit fix, fara replica, la doctorul din fata mea, si daca ochii imi ies din orbite si zâmbetul e vag agresiv e ca urlu in gând: „Si la ce, Doamne Sfinte, l-ati mai internat, daca n-avea pat!?”.
Amanunte, zic, si mai spun sa ne pazeasca Sfântu’ pe toti de nevoie de spital, dar mai ales de Spitalul din Bacau! Horror dream, as vrea. Dar totusi e real. (P.S. Mi-am luat pacientul si am plecat).
Laura H.