Pacat. Am trecut zilele acestea prin Gara Bacau si e mare pacat ce am vazut acolo. Poarta de intrare a orasului e acum devastata si parasita. O cladire impozanta, cu o arhitectura moderna, cu un proiect bine gândit si frumos, pare acum trista si fara de viata. Nici calatori nu mai sunt.
Eram singura pe acolo, in asteptarea unui tren spre Capitala, alaturi de inca vreo trei persoane. Nici iluminat, nici curatenie, nici viata. Sala de asteptare e goala si rece, geamurile au inceput sa se crape, scarile sa se sorojoasca, pavelele de pe peron sunt sparte.
Pacat. Mare pacat. Am fost singurul oras din tara care in anii Comunismului s-a putut bucura de o gara noua, darâmata si ridicata din nou in timp record, atunci când Alexandrina Gainuse, o personalitate despre care se vorbeste si in ziua de azi, a avut curajul sa ordone ca intr-o noapte sa fie pusa la pamânt. Era undeva, in anii ’80, daca imi aduc aminte.
A facut acest gest pentru a forta mâna lui Ceausescu sa dea fonduri urgente pentru reconstruirea ei. Iar pentru aceasta „isprava”, a intrat in istoria locala si a ramas definitiv in memoria noastra, a celor trecuti demult de anii tineretii. Alte investitii s-au mai facut si recent. S-a modernizat, s-a igienizat, s-a reorganizat totul.
Insa e pacat unde s-a ajuns. Scaunele si peretii poarta amprenta lipsei de civilizatie. Gardurile dintre linii au disparut sau sunt rupte si strâmbe, ruginite si indoite. E pacat ca acest loc, care odata era mândria noastra, a ajuns acum adapostul oamenilor strazii si al câinilor vagabonzi. Chiar nu se mai poate face nimic?
Dorina Cozma