Acum 35 ani, adică pe 31 octombrie 1983, a poposit pe aceste meleaguri românești un tânăr, rebel, răzvrătit, încăpățânat până la „catârizare”, visător (de multe ori cu ochii deschiși), acest tânăr nu e nimeni altul decât subsemnatul. Terminasem liceul și intrasem la facultatea de filologie în Siria, însă visul meu atunci era să fac regie de film. Și atunci, ca și acum, în Siria erau vremuri grele, era o dictatură cruntă, dictatura lui Assad tatăl, iar noi, tinerii, simțeam pe pielea noastră că ceva nu e bine.

Când ești tânăr poți muri pentru un ideal, o idee, cu când îmbătrânești devii mai fricos, poate mai laș (cei care i-au dat termenul de maturi au găsit o explicație, un termen pentru acea lașitate, spunând că devii mai înțelept.) Tipăream manifeste și le aruncam noaptea împotriva regimului, nici tata nu știa, însă când a simțit, el a fost cel care m-a încurajat să optez pentru a studia în afară, probabil ca să mă protejeze, să mă trimită departe de pericolul care mă păștea, ne păștea pe toți, în cazul în care eram prins. Am fost la Damasc, am depus câte un curriculum vitae la cele trei ambasade, unde urma să studiez regie de film, și anume la ambasada Franței, a Iugoslaviei (fosta) și a României. Aveam un pact cu tata: de unde vine primul răspuns, ai și plecat.

Primul răspuns a venit din România. Nu știam mare lucru despre România, însă indirect cunoșteam trei personalități: Nadia Comăneci, Gheorghe Zamfir și Mircea Eliade, ultimul fiind citat și menționat în unele cărți pe care le citisem. Era menționat în anumite lucrări și scrieri ale unor scriitori arabi. Cu marele Zamfir aveam zeci de casete cu muzica lui, eram, ca și acum, îndrăgostit de muzica lui.

Din cei trei, am cunoscut personal două persoane, regret faptul că n-am apucat să-l cunosc direct și pe Mircea Eliade, unul dintre cei mai mari români după părerea mea. În primul an, am avut dascăli foarte buni, amintesc aici de Doru Miron, Petre Dan, Păduraru Constantin (Duri), Regretatul Căliman, regretatul Negura și mulți alții. Colegii începuseră anul universitar în 15 septembrie, datorită profesorului și a muncii mele, am reușit să recuperez decalajul pentru a învăța limba română. Și pentru că mă caracterizează modestia, nu pot să nu amintesc, că la sfârșitul anului pregătitor chiar vorbeam mult mai bine limba română decât foarte mulți dintre colegii mei.

Pot scrie o carte despre evenimentele petrecute din anul pregătitor, cine știe, poate mă mobilizez, la un moment dat, și o să o fac. După terminarea anului universitar (pregătitor), mă convinsese tata să renunț la Regie și să fac Medicină, nu cred că a făcut-o din rațiuni economice, apropo amintesc faptul că taxa școlară la IATC, (parcă așa se spunea) la secția de regie, era aproape 950 de dolari pe lună, iar la Medicină taxa era 325 de dolari pe lună. Nu pot face bilanțul acestor 35 ani în câteva cuvinte, dar pe scurt pot spune că:

– Niciodată nu m-am simțit străin aici, aici am fost adoptat, chiar dacă am lăsat o familie acasă, aici am găsit o familie și mai mare, am găsit prima iubire, am găsit chiar și o mamă adoptivă, surori, frați și adevărați prieteni.

– Aici am doi copii frumoși pe care îi iubesc ca pe ochii din cap (dacă stau bine să mă gândesc, această exprimare e insuficientă, îi iubesc chiar mult mai mult ).

– Aici am iubit, aici iubesc și acum.
Pentru toți oamenii frumoși care au fost și sunt în viața mea, le spun un singur gând : Vă mulțumesc că ați făcut sau încă faceți parte din viața mea, să fiți sănătoși și veseli!

Talal Hamad