Va trimit aceste rânduri, ca o multumire catre cei ce au grija ca memoria amintirilor noastre sa ramâna vii in constiinta noastra.
Cred ca sunt aproape trei luni de zile de când iluminatul public lipseste cu desavârsire intre blocurile de pe Aleea Parcului, partea dinspre gara.
Sunt unii cetateni rau – voitori care au facut tot felul de demersuri pentru remedierea acestor probleme. Spre fericirea noastra, a iubitorilor de amintiri, nu s-a rezolvat nimic.
Ramânem recunoscatori celor ce vor sa ne amintim de vremea fecioriei, când ne era mai mare dragul sa ne cufundam in intuneric, ferindu-ne de ochii vigilenti ai parintilor.
Putem sa ne pupam stângaci (ca deh, asa erau vremurile), sa ne jucam linistiti de-a v-ati ascunselea sau sa calarim copacii dupa gorgoaze. Si nu ne musca niciun câine sau nu ne fura nimeni cheia de la gât.
Astazi, din pacate, daca vrei sa retraiesti aceste senzatii, s-ar putea sa te trezesti cu un maidanez la fund, sau cu vreun individ „prietenos” care sa te „usureze” de orice ar fi vandabil. Chiar nu am nimic cu cei ce tin la amintirile noastre; cu câinii, nici atât. Sunt suflete si ei. Aia de ne fura… asta e. Ce sa faca si ei saracii…
Daca nu gasesc de munca? Nu pot fi suparat decât pe vecinii mei, pentru ca vor becuri. La ce le-o trebui iluminat… chiar nu stiu. Puteti dumneavoastra sa-mi dati un raspuns?
Ovidiu Gheorghiu
P.S. Am incercat sa va atasez o poza. Dar n-a iesit nimic. Negru…negru…negru. De intuneric!