Sunt un fost învățător care a predat la un colegiu de renume din Bacău. Acum sunt pensionară și mă doare să aud, am citit asta și în ziarul Deșteptarea, că liceul a fost la ceas de sărbătoare, iar pe noi, cei care am modelat, cu dăruire, generații de elevi, nu ne bagă nimeni în seamă.
E trist, foarte trist! Chiar dacă am fost învățători, am pus și noi suflet acolo în educarea copiilor, și noi am modelat „aluatul” pentru a ieși o pâine bună sau un cozonac. Chiar nu mai contăm deloc pentru actualii directori?
Nu îi cunosc personal pe cei din conducere care se elogiază acum, dar să nu uite că și ei vor ajunge pensionari și vor simți, la rândul lor, gustul amar al acestei dezamăgiri, al acestor gesturi care dor! Nu am fost un învățător oarecare, am lucrat 36 de ani în învățământ, am avut nouă generații de elevi care au ajuns acum în Parlamentul european sau sunt profesori, medici, ingineri, arhitecți de renume.
Regret, regret profund că nu am fost și noi, cei care mai suntem în viață, invitați la aceste manifestări. Și nu numai mie mi se întâmplă acest lucru. Mai am colegi, acum pensionari, care și ei au aceleași regrete pentru că nu sunt chemați la aceste întâlniri emoționante, de la școlile unde au predat, întâlniri care ne-ar bucura și nouă sufletul. Păcat. Repet, doare foarte tare și spun asta cu lacrimi în ochi!
Vă mulțumesc.
Elena B.