Fără îndoială, Bacăul este un oraș al contrastelor. Clădirile din oraș alcătuiesc un mozaic copleșitor de stiluri, un amestec eterogen în care bunul gust se întâlnește cu prostul gust și impostura. Avem clădiri unice care dispar discret din peisajul nostru urban, în timp ce construcții noi se impun în spațiul public. În fine, avem acele clădiri care sunt într-un fel de comă indusă, fiind la granița dintre util și inutilizabil. În cele ce urmează, pentru fiecare categorie… o poveste din Bacăul de astăzi.
Destinul Bisericii Sfântul Nicolae din centrul orașului a cunoscut două perioade total diferite: cea de dinainte și cea de după restaurare. Țin minte biserica încă din copilărie: îmi plăcea pictura medalioanelor de pe pereții exteriori și întreaga atmosferă pe care o emana lăcașul de cult. Astăzi, din păcate, bisericii i s-a distrus autenticitatea. Un brâu de marmură înconjoară partea de jos a construcției, ceea ce dăunează foarte mult aspectului bisericii. Frumoasele picturi au fost înlocuite de plachete turnate, acoperișul arată ca cel al unei vile, iar crucile de pe acoperiș sunt fixate prin globuri aurite. Acum, biserica arată ca o femeie căreia i s-au făcut intervenții estetice de proastă calitate. De ce oare s-a simțit nevoia ca un astfel de monument să fie urâțit în așa hal?! Nu sunt oare marii prelați o marcă destul de evidentă a opulenței din lăcașele de cult ale României? Ce-ar fi ca cineva să se apuce de pus termopane la Mânăstirea Stavropoleos din București sau să dea cu vopsea lavabilă peste pictura de la Voroneț?!
Teatrul din Bacău este o clădire deosebită, una din veteranele care au supraviețuit până acum de blestemul buldozerelor. Dar pentru cât timp? Probabil aceasta este întrebarea pe care și-o pun și cei care așteaptă cu nerăbdare dărâmarea acestei clădiri. Să lași o clădire să ajungă într-o asemenea stare de degradare e ca și cum ți-ai împinge bunica pe scări și sunteți de acord că nimeni nu face așa ceva propriei bunici. Atunci de ce facem asta unor clădiri pe care le-au văzut și părinții și bunicii noștrii? Teatrul din Bacău și hotelul de deasupra sa sunt de neînlocuit: pe scena teatrului a concertat George Enescu, tavanul este pictat de Nicu Enea (pictor apreciat de Casa Regală a României) și întreaga clădire are o arhitectură aparte. Singur, numai copacul care crește miraculos din unul din balcoanele teatrului rămâne un simbol al normalității de altădată și spune oricui o poveste urâtă, în care zmeii și balaurii au învins demnitatea.
Hotelul Moldova e o clădire care proiectează o umbră asupra orașului. Nici dărâmat, nici folosit, rămâne un spațiu dezolant care schimonosește aspectul Bacăului. Există atâtea instituții care au sediul la marginile orașului și care ar putea fi mutate în această clădire. Însă primăria pare că are alte priorități. Noua formulă a Consiliului Județean este ocupată să facă ceea ce a promis, adică să se instaleze în acvariul în care a înnotat până acum caracatița fostei conduceri a orașului.
Mie îmi e din ce în ce mai rușine că trăiesc într-un astfel de oraș în care praful trecutului se amestecă cu pulberea de aur a prezentului. Din păcate, cu toții știm că un obiect poleit nu se transformă în metalul prețios care îl acoperă, exact ca Bacăul care, deși acoperit cu sute de promisiuni, rămâne un oraș al dezolării – exact ca în versul unui poet francez- un „oraș care m-a văzut născându-mă și pe care eu îl văd murind…”
Ștefana Bostan