In era internetului, romanticii incurabili inca isi mai lasa amprenta prin oras. Iesisem intr-o seara in parculetul amenajat de Primaria Bacau in zona de sud a orasului, pe strada Chimiei. Copiii se jucau zgomotos si profitând de atmosfera presarata cu tipete si râsete, m-am retras intr-un din foisoarele amenajate, pentru a ma odihni putin.
Privirea mi-a cazut pe masa din fata mea, unde, la lumina slaba a apusului de soare, am zarit ceva scris pe masa. Mesajul descifrat la lumina telefonului mobil, suna asa: “Daca promiti sa nu intârzii, o sa te astept o viata!”
Am zâmbit si gândul mi-a zburat la o pereche de indragostiti. Prima data mi l-am imaginat pe EL: elev, timid, dedicat, indragostit, cu o pereche de casti in urechi, framântând telefonul in mâini, in asteptarea fetei. Apoi, dupa scris, mi-am zis ca ar putea fi o EA: eleva, nonconformista, un fel de rebela clasei careia ii plac provocarile, dar pe care parintii nu o cunosc atât de bine incât sa o inteleaga. Mi-o si imaginam servindu-le parintilor o minciuna pentru a putea iesi din casa sa-l intâlneasca pe EL.
La astfel de “minciuni” nevinovate am apelat si eu de multe ori, asa ca imi vine mai usor sa joc rolul fetei. Am trecut usor cu mâna peste scrisul negru, ca aprobare pentru aceasta posibila iubire adolescentina. Atunci mi-am spus ca ar fi trebuit sa fiu mai indrazneasca in adolescenta si mai putin speriata de relatiile cu baietii. La vremea aceea, se pare ca educatia spartana a parintilor si-a spus cuvântul. Cu toate acestea, imi aduc cu placere aminte de baiatul blond, cu ochi albastri si buzele rosii, care ma astepta pe banca din fata blocului, care, la fel, imi spunea ca ma va astepta o viata…
Elvira Suciu